Lăsând cafenelele pe seama germanilor sau grecilor, întrucât „în această profesiune românii nu excelau”, bucureştenii cu dare de mână din perioada antebelică şi dintre cele două războaie au făcut averi din mici, cârnaţi, bere şi vin la carafă.

Clasificările localurilor se făceau în funcţie de eleganţă şi poziţionare. Din acest punct de vedere, primul era restaurantul francez Hugues, actualul local Riegler – după cum scrie Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată” – „locul de întâlnire al societăţii elegante”. Însă, ştacheta era adesea ridicată de bucătăria aleasă şi de buna conducere a localurilor. Astfel se ajunge ca, o „şandrama din strada Covaci” să ajungă să îşi facă renume peste veacuri.
 
„La Iordache”, aşa cum a rămas birtul în memoria istoricilor Bucureştiului, sau „La idee”, cum era supranumit, localul lui Iordache Ionescu era o clădire în care muşteriii intrau aplecându-se atât pentru a nu se lovi cu capul de pragul de sus, cât şi în faţa bucătăriei „curat româneşti”.

Rămas sub umbra anonimatului pentru o bună perioadă de timp, birtul de pe strada îngustă, vecină cu Lipscanii, s-a făcut cunoscut prin inspiraţia umoristului N. T. Orăşanu, cel care a inovat clasica listă de bucate româneşti.

Meniu literar pentru bucate româneşti

Astfel, „La Iordache” se puteau mânca pe săturate „patricieni” (cârnaţi mari) sau „mititei” (cârnaţi mici), dar şi „originară din Belgrad” (varză acră) la cuptor cu „o torpilă” (ardei roşu), toate stropite generos cu „o pricină” ( sticluţa de vin de ¼) sau „o idee” (ţuică). Ospăţul se încheia întodeauna cu „un taifas” (cafea turcească). Ineditul meniu a devenit rapid atât de popular, încât comenzile din celelalte restaurante se făceau conform lui.

Tot aici, în birtul lui Iordache, „s-au născut mititeii”, ce-i drept dintr-o lipsă de maţe pentru cârnaţi, dar, mai ales datorită spiritului întreprinzător al proprietarului care, pentru a nu-şi dezamăgi clienţii, a pus compoziţia pentru cârnaţi, îmbogăţită cu ceva chimen, piper, bicarbonat, cimbru şi puţin salpetru, direct pe grătar. Botezul inovaţiei culinare a fost dat tot de către mucalitul N.T. Orăşanu, care le-a spus „mici”.

Renumele vine din profesionalism

„Lunga existenţă a restaurantului Iordache a fost determinată de mai mulţi factori: a) buna aprovizionare cu mărfuri din cele mai bune, din care au rezultat preparatele din bucătăria româneacă; b) o pivniţă asortată cu vinuri din cele mai renumite podgorii româneşti; c) un serviciu ireproşabil; d) muzica, asigurată de cele mai vestite arcuşuri ale vremii, dintre care vom aminti doar pe cele ale lăutarilor care au strălucit aici: Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Lică Ştefănescu ş.a.” ( Ion Paraschiv şi Trandafir Iliescu – „De la hanul Şerban Vodă la hotelul Intercontinental”).

Localul lui Iordache nu a fost ocolit nici de I.L. Caragiale, George Enescu sau George Ranetti, care ştiau să aprecieze atât bucatele bine gătite, cât şi muzica de calitate a lui Cristache Ciolac.

Faima restaurantului a ajuns şi peste hotare, la Paris, unde, în 1900, a reprezentat, cu mititei, tuzlama, mămăliguţă cu brânză şi muzica lui Ciolac, Pavilionul Românesc.

Prezentul, sinonim cu uitarea

Astăzi, tot ce-a mai rămas din birtul lui Iordache Ionescu sunt cronicile timpului, şi numărul 3 acoperit cu var, de pe strada Covaci. Călătorul pe străduţele întortocheate ale Centrului Vechi din Bucureşti nu bănuieşte că umila contrucţie, care se încăpăţânează să rămână demnă foarte aproape de o modernă clădire care nu mai contează ce adăposteşte, a fost cândva unul dintre cele mai frecventate restaurante.

Locuitorii din zonă, în marea lor majoritate tineri, săraci şi clandestini, nu îşi amintesc de vechiul local.

Prăvălia găzduită de clădirea de la numărul 3 este una de antichităţi şi obiecte unicat. Proprietarii nu cunosc povestea fostului restaurant şi a patronului său, dar iubesc locul în care afacerea „trăieşte” numai pentru cunoscători şi descoperă, la propriu, de sub porţelanuri, inscripţia originară care atestă că pardoseala păstrată intactă datează din anul 1852. „Una la fel, dar într-o altă nuanţă se află la „Carul cu bere””, spune o cu mândrie o doamnă aflată în spatele tejghelelor cu obiecte atinse de patina timpului.

Dintre cele două încăperi vaste, unde odată se auzeau acorduri de romanţă acompaniate de ciocnetul paharelor cu vin, numai una păstrează arhitectura originală, cu ştaif de casă boierească.

Restaurantul Iordache Ionescu, de pe strada Covaci, nr.3, a funcţionat până în prima jumătate a secolului trecut. El îşi dobândise supranumele „La idee”, îşi aminteşte Constantin Bacalbaşa, însă „vorba nu s-a păstrat”. În schimb, mititeii, bateria şi protocolul s-au împământenit.