Legea a interzis şi pedepsit din totdeauna comerţul ambulant, însă în anii comunismului acesta avea o savoare deosebită. În spatele pungii de nămol şi pe sub piatra de baie, se strecurau de multe ori pachetele de ţigări cu filtru, aduse din străinătate, sau săpunuri cu ambalaje lucioase şi nume exotice.

Tot în sezonul estival, cameristele hotelurilor de pe litoralul românesc deveneau un fel de ”mecena” al comerţului subteran. Ele stabileau legăturile dintre turiştii străini şi doritorii de marfă de peste hotare, urmând ca, bineînţeles, la finalul verii, să tragă linie la rândul lor şi să adune numărul pachetelor de cafea naturală, al perechilor de blugi şi al firfiricilor valutare care erau puse deoparte, ca nişte trofee, întrucât cea mai mică tentativă de a le cheltui însemna sinucidere curată.

Românii au spus întotdeauna că înainte de '89 că nu aveau ce cumpăra. Aveau dreptate. Marfa era aceeaşi peste tot – căciuli şi mănuşi care te făceau să pari ridicol, fuste, bluze şi cămăşi din nailon, pantofi fără pic de stil, pe care îi puteai purta însă cel puţin două sezoane. Cu toate acestea, la coadă la tacâmuri de pui mai vedeai câte o căciulă de blană cum se distingea semeţ din mulţimea de căciuli lucrate la andrea de vecinele casnice şi pricepute.

Comerţul, un troc

Unde se găseau astfel de extravaganţe şi cum se obţineau ele? ”Din comerţ”, ţi se răspundea imediat. ”Dar am avut o relaţie la confecţii”, venea specificaţia.

Ce însemna să ai relaţii pe vremea aceea? Să poţi să oferi ceva la schimb pentru un serviciu. Comerţul comunist era, în realitate mai mult un troc – maiouri din bumbac contra stilouri chinezeşti, pui proaspeţi şi graşi contra salam de Sibiu sau pantofi Guban. Marfa bună venea la magazine cu noaptea în cap şi dispărea chiar înainte de a fi trecut pragul unităţii de desfacere. Pe sub mână însemna pe uşa din spate, iar totul funcţiona conform principiului ”pile-relaţii”. Dacă nu schimbau, se mituiau, dar, până la urmă, toată lumea pleca mulţumită. 

Cel mai bine o duceau însă gestionarii de magazine sau depozite. La ei venea lumea ca la cornul abundenţei. Sub masca umilinţei,  dar întotdeauna pregătiţi cu ”o mică atenţie pentru a câştiga bunăvoinţa”, gestionarii făceau din locul de muncă o adevărată feudă, de unde nimic nu intra sau ieşea fără acordul lor.

             Memorabilele cozi pentru "te miri ce"

”Nu am să-i iert niciodată, mama lor de nenorociţi”

Cornelia Mihai a fost gestionară la un magazin alimentar din Constanţa. ”Aveam de toate pe vremea aia. Important era să ieşi bine la controlul de gestiune. Dacă le dădea cu plus sau cu minus, făceai puşcărie. Nici nu se uitau la tine. O dată m-au controlat în apropiere de Anul Nou. În spate (în încăperea din spate a magazinului alimentar, care ţinea loc de depozit - n.r.) aveam trei suluri de salam de Sibiu şi patru roţi de caşcaval. Aveam de gând să îmi opresc câte una din fiecare şi pe restul să le dau la obligaţii – la doctor, că aveam băiatul mic, şi la unul de la ICRAL, să nu mă uite cu locuinţa. Nenorociţii aia au ochit marfa şi m-au scos plus 10 lei la gestiune. Au decis ei că am furat şi trebuie să mă duc la Poarta Albă (referire la închisoarea din localitatea constănţeană cu acelaşi nume, - n.r.). M-am aşezat în genunchi şi am plâns, i-am implorat să mai calculeze o dată, că nu aveam cum să ies plus. Până la urmă s-au îndurat, dar au plecat cu sacoşele pline. Pe lângă salam şi caşcaval au luat şi câteva compoturi, ”să aibă să se dreagă după revelion”.

Cornelia a avut noroc. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu soţul ei. ”Puiu era şef de sală la o amărâtă de bodegă. A ieşit prost la gestiune şi l-au băgat la puşcărie. Pentru că nu a vrut să recunoască furtul, miliţienii l-au bătut crunt şi a murit. Nu am să-i iert niciodată, mama lor de nenorociţi”.

...dar n-ai cu ce

Anii au trecut şi, odată cu oamenii, s-au schimbat şi obiceiurile comerciale. Acum, românii nu mai spun că nu au ce cumpăra ci doar că nu mai au cu ce. Tentaţiile sunt multe, însă la fel de multe rămân intangibile pentru marea majoritate. Revoluţia a adus cu sine explozia magazinelor care vindeau produse second hand din afară.

Febra cumpărăturilor i-a cuprins atât de mult pe români încât nu se mai gândeau să facă selecţie, iar cultura igienei, aproape inexistentă, a dus la cumpărarea fără discernământ. Se cumpărau chiloţi, sutiene, şosete sau maiouri la mâna a doua. Tinerele mămici alegeau trusoul dintre mormanele de scutece din pânză depozitate direct pe jos şi călcate în picioare de valul de cumpărători.

După ce au fost reclamate mai multe cazuri de contractare de boli de piele la persoane care cumpăraseră lenjerie de corp sau încălţăminte din magazinele second hand, s-a impus elaborarea unei măsuri legislative care să interzică scoaterea la vânzare a unor astfel de produse.

Cu toate acestea, prăvăliile cu marfă la mâna a doua nu au dispărut, ba chiar acum, pe timp de criză au prosperat. Inventivi, comercianţii au împrospătat domeniul şi astfel au apărut prăvăliile unde totul costă 12 lei. Chiar dacă are etichetă, marfa nu este departe de cea second hand – proastă calitativ şi, de cele de mai multe ori, cu defecte. Cumpărătorii dau năvală însă şi, pe bani puţini, ies cu braţele pline de haine ţipătoare, pe care, la diferite ocazii, nu ezită să le ofere drept cadou.