Pe forumurile din străinătate, se discută enorm despre legendele din jurul Castelelor Bran şi Poienari. Însă cel mai bun exemplu de turism negru în ţara noastră este închisoarea de la Sighet, transformată în muzeu după '90. În lume, exemplul tipic şi edificator este fostul lagăr de exterminare de la Auschwitz, Polonia, vizitat anual de aproape un milion de turişti.

Turism negru în lume

"Sunt numeroşi turişti care vin în România pentru legenda lui Dracula, vizitând Castelul Bran şi, de ce nu, pe cel de la Poienari. Unii dintre ei aleg apoi să meargă la Sighet, dacă are cine să îi sfătuiască. Spun asta deoarece sunt puţini europeni care să ştie de trecutul de la Sighet, iar americani sau asiatici mai puţini. O altă formă de turism negru este cel pe urmele Revoluţiei din 1989. Săpânţa nu poate fi inclusă în această categorie, deşi este un cimitir. Cum nu poţi socoti turism negru cel de la Valea Regilor", spune Traian Bădulescu, purtător de cuvânt al Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism.

De la comunismul kitsch la celula neagră

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet a fost fondat în 1993 de Ana Blandiana şi de Romulus Rusan ca o instituţie a memoriei menită să contracareze uitarea tristelor evenimente din anii comunismului.

Cercetătorii Centrului de Studii, una dintre structurile Memorialului, au cules fotografii, documente, obiecte, hărţi, scrisori, ziare, cărţi, manuale, albume şi au realizat peste 5.000 de ore de înregistrări audio.

Multe dintre documente sunt expuse în cele 51 de săli ale Muzeului din Sighet, fostele celule ale închisorii, transformate acum în spaţiu expoziţional. În afara sălilor devenite muzeu, câtorva dintre încăperi li s-a păstrat aspectul de celulă din perioada comunistă.

„Muzeul, în mare parte, a păstrat structura clădirii aşa cum era ea. Celula lui Iuliu Maniu este foarte sugestivă, pentru că este o reconstituire de celulă din anii '50, în care vizitatorul intră şi vede exact cum stăteau deţinuţii în anii '50, pe un pat metalic, cu cearşaf şi o pernă de paie”, povesteşte muzeograful Robert Fȕrtos, de la Muzeul din Sighet.

Alte două celule păstrate sunt cea în care a murit istoricul Gheorghe Brătianu şi celula neagră, unde erau ţinuţi în beznă, ca pedeapsă, deţinuţii consideraţi recalcitranţi.

Expoziţiile sunt grupate cronologic, începând din anii '40, până în anii '80. Fiecare sală a fost organizată în jurul unei teme, de exemplu alegerile din 1946, distrugerea partidelor politice, munca forţată, colectivizarea, deportarea în Bărăgan, rezistenţa anticomunistă în munţi, mişcările studenţeşti din 1956, fenomenul Piteşti, poezia în închisoare, viaţa cotidiană în închisoare sau demolările din anii '80.

O sală inedită este cea numită "Epoca de aur" sau comunismul kitsch, unde vizitatorii intră în atmosfera de cult al personalităţii din perioada lui Ceauşescu şi văd tablouri cu iubitul conducător care îmbrăţişează copii.


Credit: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Într-o sală de la parter sunt proiecţii video, iar în altele turiştii pot asculta DVD-uri cu mărturii ale victimelor regimului comunist.

Potrivit directorului muzeului, Petru Iuga, în anul 2008, instituţia a avut 45.400 de turişti (plătitori), dintre care 7.600 au fost străini. Cei mai mulţi turişti vin în perioada de vară, numărul lor ajungând în weekend-uri la 1.000-2.000 de vizitatori pe zi.

Fȕrtos spune însă că distanţa mare ce trebuie parcursă de turişti până la muzeu este un obstacol pentru ei: „14 ore să vii cu trenul din Bucureşti este un impediment, asta ne spun mai mulţi vizitatori. Iar dacă vin din alte zone cu maşina, drumurile din zonă nu sunt foarte bune”.

Privitul pe fereastră, interzis la Sighet

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897 de autorităţile austro-ungare, iar după 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun. În mai 1950 au fost aduşi la Sighet 100 de demnitari din întreaga ţară, cei mai mulţi având peste 60 de ani.

„Penitenciarul era considerat „unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea”, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind la numai doi kilometri”, se arată pe pagina oficială a Memorialului din Sighet. „Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” sau „sura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul”.

În 1955, odată cu intrarea României în ONU, unii deţinuţi au fost eliberaţi, alţii mutaţi în domiciliu obligatoriu, iar închisoarea a redevenit una de drept comun. În 1977, penitenciarul a fost dezafectat şi a devenit fabrică de mături, depozit de sare, iar apoi o ruină, până în 1993, când Fundaţia Academia Civică a preluat clădirea fostei închisori pentru a o transforma în muzeu.


Rampa de coborâre spre Spaţiul de reculegere şi rugăciune. Pe pereţii ei sunt gravate numele a 8.000 de oameni care au murit în închisorile comuniste din România

Credit: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

„În una dintre curţile interioare ale muzeului este un spaţiu de reculegere şi rugăciune, iar în curtea cealaltă este punctul preferat de vizitatori, un grup statuar care se numeşte Cortegiul Sacrificaţilor, locul unde se fotografiază cei mai mulţi vizitatori ai noştri şi care, de altfel, a devenit şi un fel de emblemă a noastră”, spune Fȕrtos. Grupul statuar din bronz, alcătuit din 18 siluete umane care merg spre un zid ce le închide orizontul, este creaţia artistului Aurel Vlad.

Cuvinte scrise de vizitatori în cartea de impresii a muzeului:

„Toţi românii ar trebui să fie mai conştienţi de istoria acestei ţări, o istorie dureroasă din care ar trebui să învăţăm mai multe”, Laura din Bucureşti

„Un lucru deosebit pentru aducerea aminte pentru strănepoţii noştri – ca niciodată cât vor trăi să nu se întoarcă la comunism”, Viorica din Oradea

„Fetiţa mea m-a întrebat de ce Italia e o ţară atât de frumoasă, cu clădiri atât de vechi şi bine păstrate. Muzeul acesta i-a oferit răspunsul. Peste cât timp vom avea înapoi ce am pierdut?”, familia Darie din Iaşi

Un muzeu de sculptură cu intrare gratuită

Un alt obiectiv din România ce poate fi încadrat la turism negru este cimitirul Bellu din Bucureşti. Cu statuile sale triste pierdute printre morminte, îngerii înnegriţi de ploi, înfăşuraţi în iederă şi coloanele din marmură neagră, cimitirul de pe Calea Şerban Vodă este un adevărat muzeu de sculptură în aer liber.



Vizitatorii care trec pe aleile cimitirului vor întâlni lucrări de Ion Georgescu (monumentul aviatorului Aurel Vlaicu), Dimitrie Paciurea (Maica Domnului), Carol şi Frederic Storck sau Rafaello Romanelli (Doamna cu umbrelă).

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, bucureştenii îşi îngropau morţii în jurul bisericilor. Autorităţile au hotărât însă desfiinţarea vechilor cimitire, astfel încât, în 1850, Sfatul orăşenesc a decis să construiască alte cimitire în afara oraşului, unul dintre ele fiind cel de pe uliţa Şerban-Vodă.

Aici era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi al Justiţiei, iar alături se afla un teren al mănăstirii Văcăreşti. Atât baronul, cât şi călugării, au donat terenurile lor Sfatului orăşenesc, povesteşte Paul Filip, în monografia sa despre Cimitirul Bellu.



În 1858, cimitirul începe să funcţioneze legal, iar un an mai târziu guvernul începe să mute cimitirele din oraş şi din jurul bisericilor în afara Capitalei. C. A. Rosetti este primul concesionar consemnat în Arhiva Cimitirelor, el cumpărând în 1859 un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena.

Cel mai căutat loc este Aleea Scriitorilor, unde se află mormintele lui Mihai Eminescu, George Călinescu, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, I.L.Caragiale, Nikita Stănescu, Marin Preda sau Liviu Rebreanu. Mormântul lui Eminescu este plin de flori, un steag este înfăşurat pe cruce, iar o candelă stă mai tot timpul aprinsă.

Iulia Haşdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, are unul dintre cele mai frumoase morminte de la Bellu. Iulia studia muzica şi pictura, scria meditaţii, satire şi drame, iar la 16 ani îşi dădea examenul de bacalaureat în litere la Sorbona. 

După moartea sa prematură, la numai 18 ani, din cauza unei boli de plămâni, tatăl său devine interesat de spriritism şi de practici metafizice, într-o încercare de a intra în legătură cu fiica sa. Haşdeu este convins că Iulia i-a transmis planurile pentru mormânt şi îi ridică la cimitirul Bellu un cavou cu sculpuri semnate de Ion Georgescu şi Storck.

Monumentul de la suprafaţă este străjuit de două coloane, iar între ele se află un ceasornic de bronz ale cărui limbi sunt îngheţate la unu şi jumătate, ora morţii Iuliei. În partea sa inferioară sunt cărţi, un condei şi o călimară. Deasupra, doi sfincşi din piatră de Câmpulung ţin cu spinările lor un glob pământesc din marmură albă. Iar inscripţia de pe frontispiciul monumentului ne spune, simplu, "Mai şezi puţin".