Reportaj trimis de Bogdan Mihăilescu, pentru rubrica "Vacanţa ta".

Luciul apei este poetic si perfectionist in zi fara vant, apa de clestar, stanci se ridica miraculos subit din oglinda apei iar in fundal, verdele dealurilor este izbitor de placut vederii. Dominic este fascinat de puterea apei asupra mintii sale de copil cutezator. Ne imbarcam pe o mica nava si pornim la drum pe luciul apei imbietoare si misterioase. Un vant caldicel ne mangaie fruntile si ne descarcam surplusul de stres acumulat in timp spre adancuri.

Stancile se prabusesc in apa si se spovedesc adancurilor acestea nebanuite. Verdele vegetatiei coloreaza peisajul si epiderma apei in miraculos. Nu te poti catara pe acele dealuri decat cu privirea. Niciun pictor nu poate gasi reteta verdelui imbietor mioritic. Cine se repatriaza o face pentru acest verde oglindit in luciul apei, un verde care canta tacut. Si incanta.

Mai in sus patrundem muntele si intram in peisagistica de visare. Ma plimb cu Dominic de-a lungul unui raulet, pustiul arunca cu pietre in apele repezi si dezordonate ascultand sunetul naturii si clipocitul celest al muzicii valurelelor.

Mici cascade si aglomerari de ape ne reamintesc ca orice revolutie a naturii incepe de mica. Parca am cuprinde cu bratele intreg peisajul inspumat si ne-am intinde peste pietrele udate dens de valuri neobosite. Orice pietricica ridicata din fundul albiei de Dominic pare o piatra pretioasa.

Urcam spre cabana Capra iar siluetele muntilor Faragas ne anunta intrarea in scenariu. Dominic se posteaza in mijlocul unei turme de oi si savureaza mirosul de pamant sfant, iarba smulsa, flori si cetina. Ce combinatie, ce drog dumnezeiesc si natural! Valurile din fata noastra nu sunt de apa, sunt de munti care curg de la un pisc la altul, ca o dantela terestra apoteotica. Sunt prea multe nuante de verde, nu le putem numara, ne doare fruntea de bine ce ne este. Serpentinele Transfaragasanului ne fac sa nu mai regretam ca nu am vizitat inca Elvetia. Este parca mai frumos, mai salbatec, mai natural aici in Carpatii dacilor.

Ajungem la Lacul Balea spre seara, e frig in Iulie si ceata, nu se vede nici la 2 metri. A doua zi de dimineata insa, Lacul Balea este insorit, ca sub reflectoarele Domnului, este cald, soare, albastru. Ne repezim care sa fie primul ce inconjoara lacul la picior. Fiecare pas este o alta descoperire de frumos. Iata si cateva pete de gheata langa lac in iulie. Magnific! Nu stiu ce culoare are Lacul, nu e verde, nu e albastru, este sfant! Dominic ii face o poza mamei sale si-i pune in evidenta ceva frumos. Am lua-o la vale printre munti pana la capatul lumii, sau la inceputul ei.

Pe la pranz se innoureaza, asa ca ne indreptam spre Cascada Balea. Dominic si Janine renunta si raman sa se joace cu un paraias, dar eu ma lupt cu muntele si treptele padurii pana ajung sus la caderea apei din cer pe pamant. Nu este o cascada spectaculoasa, ci una cu caracter emotiv, te misca, te cucereste cu mijloace de miraj, de caldura, te indragostesti de ea de indata, o cuprinzi de mijloc cu privirea si o salti in ochii mintii. Cobor spre vale si-l gasesc pe Dominic la slip in raulet, balacindu-se ca un pui de delfin, cu mama lui privind mandra de pe mal. Oprim in Cartisoara pentru innoptare la o cabana dulce, de turta dulce, parca rupta din Alpii austrieci. Servim un pranz tarziu si copios de bunataturi facute de gazda rustica. Mancare dacica, geto-pantagruelica.

A doua zi oprim la Muzeul lui Badea Cartan si ne minunam, ce romani minunati au existat inainte sa lupte omul asta in opinci ca sa aduca carti in Limba Romana din sud spre Ardealul ocupat de nemilosii si cruzii austro-ungari, pe el l-as vota azi Presedinte daca ar trai. La Avrig, o minune: Gradinile de la Versailles. Aici? Da, este resedinta de vara a contelui de Bruckental, in paragina, comunistii transformand-o in sanatoriu pentru bolnavi psihic. Desi cladirile sunt distruse practic, gradina are inca farmec. Clar, natura este atotbiruitoare, mai ales asupra closetului comunist.

Poposim la Cisnadie si urcam la cetatea germana, o bijuterie pastrata intact. Ghidul, un pusti de 18 ani de origine germana, povesteste mai bine decat un profesor de Istorie. “ Veti studia Istoria?”, il intreb eu pe talentatul adolescent. “Nuuuu”, raspunde el, “vreau sa emigrez in Austria si sa devin bucatar ca o sa castig 3000 euro pe luna!”. Imi vine sa plang: inca un talent se pierde de pe pamantul asta, ca sa stearga farfuriile vesticilor ignoranti.

Un pic mai sus este Cisnadioara, o alta citadela germanica, iar ne bucuram de istorie. Iar acum, spre Paltinis, statia finala a vietii marelui Constantin Noica, gasim casa lui micuta unde a stat in ultimii ani ai vietii, una neagra, modesta. De aici cobora Maestrul spre vale sa-si cumpere lapte si branza, prin aceste paduri de conifere se plimba cu discipolii si studentii sai filozofi, vantul din frunze ascunzand subiectele urechilor Securitatii. Eu il descopar pe Noica in Istorie, iar Dominic se joaca cu un carabus pe un fir de pai. Fiecare cu filozofia lui, nu-i asa?

Caut schitul din Paltinis unde stiam ca, la dorinta sa, Noica a fost inmormantat, si-l gasim. Facem poze la crucea mareleui filozof, iar Dominic promite ca va reveni aici dupa ce il va citi pe Noica, iar eu dupa ce il voi reciti.

O stareta ne da sa bem apa de fantana, iar pentru gustul acesta nu regret inca odata ca m-am intors in Romania. Ne cazam la hotelul Valea Paltinisului cu o priveliste zguduitoare de brazi tasnind dintr-o vale fara fund.

A doua zi, ne oprim in Dumbrava Sibiului la Muzeul civilizatiei populare. Ce miros dulceag de lemn, de sanatate in aceste colibe de turta dulce. O lume pierduta, arhaica, dar care reinvie de fiecare data ce intri in ea. La muzeu nu-ti ajunge o zi sa intri peste tot. Dominic vede cum se facea painea pe vatra si admira decorul rustic al impodobirii taranesti in interiorul casutelor. As sta acolo, la sat, o vesnicie, cum indica Blaga.

Ne abatem de la drumul spre vest la Calnic, o fortareata germanica INTACTA. Coboram in crama de vinuri ce ne aminteste de celebrele crame Ceres vazute in Spania si mai mai ca as sparge cepul la unul din butoaie ca sa sorb lichidul rosu din cauza caruia Burebista ardea viile inainte de razboi.

Turnuri, fortificatii, gradini minunate pline de corola, pomi mirifici, si o mica biserica din care iese afara muzica religioasa compusa de Handel si Bach. O scurta escala in Sebes merita, intrucat Catedrala evanghelica din oras te transpune pe loc in Germania. Acolo esti in Germania,  privind maretia ei! Innoptam la Deva, centrul dacic, si suim cu telecabina la Cetate de unde se vede tot orasul. De aici scrutau probabil dacii apropierea legiunilor romane? Dominic si taticul lui se lasa fotografiati in fata Imparatului Traian, parintele poporului roman, cum spunea istoricul ardelean Micu si ridicam toti trei mana dreapta in sus (adica Dominic, taticul lui si Traianus): Ave!

Ne asteapta apoi Castelul huniazilor din Hunedoara, o minune arhitectonica protejata UNESCO (ca si Calnic de altfel) unde ne lasam purtati pe valurile istoriei de soaptele peretilor seculari.  Aceasta bijuterie a umanitatii este pusa intr-un oras distrus pe vecie de comunisti: peste tot, se puteau vedea conducte supraterane ale industrializarii fortate a tarii in anii groazei. Nu ai cum sa schimbi acest oras, chiar daca dai pamantul, terenurile pe gratis cuiva, costa de 100 de ori pe atata sa dezafectezi terenurile. Un oras sters de pe mapa geografica si inlocuit de un Castel al Corvinestilor. Atat.

Este soare, ora pranzului, asa ca putin sofat spre sud ne duce la Lacul Cincis. Iarasi nu mai vrem Elvetia, este aici, la noi. Este un lac artificial, care mixeaza albastrul cerului cu verdele reflectat al padurii imprejmuitoare. Ne scaldam in acest Paradis, ce noroc pe ardeleni ca au asa ceva la botul calului!

Dupa-amiaza, racoriti dupa baia in Cincis, mergem la Hatzeg si vizitam rezervatia de zimbri, ultimii ramasi in captivitate, adusi de fapt din Polonia intrucat ai nostri au fost impuscati in totalitate in anii 1800. Pacat. Aceste fapturi din filmele western cu John Wayne colindau odata padurile noastre. S-au dus acum, au ramas doar aceste gloabe captive si plictisite (ca si oamenii, oare?). Atentie, m-am suit pe gard si era sa ma impunga un mascul iritat de camasa mea rosie sau incantat de Janine, insarcinata?

Iar acum, marea intalnire cu dacii: innoptam in Sarmisegetuza Regia la pensiunea Sarmis facuta in stil rustic dac. Totul sculptat in lemn cu teme dacice, patul, scaunele, pana si ciorbele au fost servite la masa intr-un fel de sfetnice-ceaun ornate dacic, de fapt fiecare a primit trei ciorbe intr-una, portii uriase, ca pemtru daci. Cum Janine si Dominic au mancat doar una, eu a trebuit sa curat restul de 3 (ale mele) + 2 + 2 = 7 ciorbe! Plus felurile de vanat ce au urmat, am ramas lat de bunastare. Probabil ca si dacii aveau o camera numita vomitorium.

Ruinele dacice sunt insa slabe, nemernicul de Ceausescu, spun sursele locale, ar fi ordonat sa se restaureze o parte din ele cu ciment de Fieni, asa ca s-a pierdut mai tot farmecul istoric. Doar o coloana romana a ramas vie, si nu ratez ocazia sa ma fotografiez in noapte alaturi de ea, ridicata de stramosii mei!

Vizitam a doua zi celebra biserica de la Densus, avand la baza pietre romane folosite de constructori acum 350 de ani, dand astfel o combinatie uluitoare de elemente romane si byzantine. Ceva nemaiintalnit. O biserica ce arata ca mai multe religii suprapuse, tot spre Dumnezeu dau.

Langa acest edificiu, oprim scurt si la Biserica Prislop, foarte activa prin daruirea credinciosilor. De mult nu am vazut asemenea credinta la oameni ca acolo.

Iar acum, spre final, trei zile in Apuseni in satul Ampoita, la festivalul Secerisului, incheie o campanie de descoperire a Romaniei, pe care nu mi-am putut-o permite in tinerete, dar cade numai bine pentru fiul si sotia mea.

Odata pe an, in ultimul weekend din iulie se tine Secerisul la Ampoita. Tragem la pensiunea mamei Lutza, o buna prietena de-a noastra intrucat aici venim de ani buni. Satenii, imbracati in costumele lor populare traditionale pornesc cu alai spre coline ca sa taie graul cu secera. De o parte corul fetelor cantand si chiuind recitativ pe texte cu talc, pe de alta grupul de feciori care le raspundeau in cor, dupa ce initial au facut un tur calare pe roibi musculosi ca sa le impresioneze. Multe nunti au loc dupa asemenea seceris! Nu ma pot abtine si urlu si eu un text spre grupul fetelor: “Bucurestii, vor guritza / Fetelor din Ampoita!”.

Fetele incep sa secere in timp ce baietii faceau acelasi lucru dar venind din cealalta directie a dealului. Privesc nostalgic valea intinsa, imprejmuita de munti scunzi printre capite de fan si-mi vad tineretea facandu-mi cu mana de dupa un copac cu forme ancestrale. Mai pot inca sa joc, dar oare pot sa-nvart fata cum trebuie? Eu tare as incerca! Si uite asa, baietii cuprind fetele de dupa mijlocel, si in strunele tarafului incepe hora, incep cantecele cu tenta continua de dragoste.

Fripturile sfaraie ametitor pe gratar, iar eu uit de fete si infulec vreo trei de pe gratar. Ud abundent cu bere de butoi. Afara sunt 40 de grade dar  eu nu renunt! Ma simt in apele mele in apa vietii!

Un car cu doi boi galbeni opreste chiar langa noi iar un fecior cu furca incepe sa incarce cu fan caruta. Nu-i vad muschii, dar e falos! Nu e de mirare ca-l soarbe din ochi o ardeleanca cu bazma neagra trasa la spate. Vecina ei ma tintuieste pe mine, dar numai pana cand Janine ma ia de brat atunci, dragalasa ochitoare se bosumfleaza si incepe pe loc sa flirteze cu un fecior tocmai coborat de pe armasar. Mai Janine, nu puteai sa mai asteapti oleaca?!

O stanca golasa in departarea apropiata ne face cu mana stinghera. Ma reintorc la joc, baietii invart fetele care fac fusta roata. Ce miresme feerice se ridica din campul copt de rod.

Urmeaza seara cu o mare petrecere pana dupa miezul noptii. Traian Burghelea, marele rapsod popular, ne canta doua ore alaturi de cantareti autohtoni si un taraf exceptional cu taragot, si ne dau lacrimile la textele despre dragoste si trecerea tineretii. Pe masa, ulceaua de vin se goleste de nu mai pot numara degetele de la doua maini,  bucatele ma pantagrueleaza copios. Ce noroc ca la doar 30 de metri este cabana noastra, numai a noastra.

A doua zi de dimineata luam micul dejun printre flori galbene, in gradina. Pastel cu flori cu Janine imbracata in flori galbene langa flori galbene: floare la floare trage. Dominic isi mai ia odata ramas bun de la iazul cu pestisori din curtea gazdei si via Alba Iulia ne indreptam spre Bucuresti.

Vacanta s-a terminat si odata cu ea, mai iert odata Romania pentru toate relele pe care mi le face in cursul anului. Mai precis, unii romani, ca Romania este atat de frumoasa: galbena, verde, albastra, in toiul unei veri de neuitat.

Pentru mai multe fotografii, vizitaţi galeria autorului.